Doar pentru comapniile aeriene, peirderile estimate au fost de 200 de milioane de dolari zilnic. În această spirală au fost atrase însă şi multe companii dependente de transportul aerian.

Până şi prezenţa înalţilor deminitari la înmormântarea preşedintelui Poloniei a fost scăzută din cauza norului de cenuşă creat de erupţie.

Am urmărit cu interes zilele acestea ce ne spunea presa: de la norul maro care va înghiţi soarele pentru câteva săptămâni promovat de OTV până la calculele analiştilor economici cu privire la pierderile pe care cenuşa le cauzează. Conculzia mea este clară: cu toată dezvoltarea tehnologică, invenţiile secolului XXI, super calculoare şi mega roboţi, nu am reuşit să inventăm ceva cu care să putem opri furia naturii. Nu am reuşit să creăm aparatul sau programul care să poată să rezolve haosul creat de lipsa transportului aerian şi mai mult, am descoperit cât de dependenţi suntem de acest tip de transport.

Am fost unul dintre persoanele norocoase: trebuia ca vineri să fac 2 zboruri, unul de la Jerez către Madrid şi mai apoi de la Madrid la Cluj Napoca. După un prim zbor lejer, am avut câteva emoţii la al doilea, din cauza că ştiam din ţară despre închiderea anumitor aeroporturi. Am decolat şi am aterizat la Otopeni, fiind şi ultimul avion care a aterizat în ţară înainte de închiderea totală a spaţiului aerian românesc. Am fost aşteptaţi de o echipă TAROM care ne-a îmbarcat pe autocare ce ne-au transportat la Cluj Napoca (cu mâncare şi apă).

A fost un drum mai lung, însă am ajuns cu bine acasă. Spun acest lucru, deoarece, o parte din colegii mei facilitatori ai Conferinţei de Tineret prilejuită de Preşedenţia Spaniei asupra Uniunii Europene încă mai sunt prin aeroporturi, la mii de kilometri de casă. Şi mă bucur enorm când primesc câte un email prin care sunt anunţat că încă cineva a ajuns acasă…Sunt alături de toţi cei care sunt departe de casă şi le înţeleg perfect supărarea şi neputinţa de a face ceva.

Suntem neputincioşi în faţa naturii şi am primit o lecţie ce nu va fi uşor uitată.

J.K. Rowling Speaks at Harvard Commencement from Harvard Magazine on Vimeo.

Două zile pline în care, împreună cu participanţii, am dezlegat tainele vorbitului în public. De la obiective până la livrare, de la gestiunea emoţiilor la managementul audienţei, de la metode de captare a atenţiei la mesaje cheie şi ingredientele unei prezentări ideale, cursul s-a bazat pe foarte multă practică. Evoluţia cunoştinţelor şi abilităţilor participanţilor a fost evidentă şi s-a putut observa atât în cadrul exerciţiilor de pe parcurs cât şi la prezentările finale.

Doresc să îi felicit pe participanţi pentru că au ales să se dezvolte personal şi profesional prin participarea la cursuri de educaţie nonformală şi le urez multă baftă la viitoarele prezentări în public!

Multumesc tuturor celor care m-au susţinut dar şi celor care, de luni de zile, încearcă să îmi demonstreze că nu se poate şi continuă în acest fel să mă motiveze să merg mai departe şi mai sus. Mulţumesc!

Vă invit să citiţi şi perspectiva unor participanţi şi anume Alina, Ciprian şi Alex.

Următorul curs de Abilităţi şi tehnici de prezentare va avea loc la Cluj Napoca, cel mai probabil la finele lunii aprilie – detalii cât de curând!

Riddles for linchpins from Seth Godin on Vimeo.

Am început în 6 persoane. Am ştiut din prima zi că nu voi îmbătrâni ca angajat al Universităţii. Nu aveam acest lucru în plan. Era o provocare majoră însă. Eram un puşti ONGist care nu prea cunoşteam sistemul şi eram ferm convins că pot să schimb ceva.

În mare măsură, consider că mi-am îndeplinit acest obiectiv. Împreună cu colegii din Biroul de comunicare cred că am schimbat multe. Mi-e greu să spun, din perspectiva gigantului de nemişcat, dacă am schimbat lucruri în bine. Însă sunt sigur că au fost şi lucruri bune.

Dacă ar fi să definesc activitatea mea acolo ar fi cred, după o frază pe care am tot auzit-o „e prima dată aici când cineva face aşa ceva. Bravo!”. Şi totuşi nu a fost suficient. Sau poate a fost prea mult prea repede. Am încercat să urnim un sistem învechit, ţinut blocat de suficiente persoane care se simt confortabil atâta timp cât nu se schimbă nimic.

Nu cred că există orgolii mai mari în lumea aceasta decît cele din sistemul universitar. Nici măcar în politică…

Un sistem care este centrat pe promovarea cadrelor didactice în sistem şi acumularea de bani, un sistem care a uitat de mult că studentul contează şi că STUDENTUL este de fapt motivul pentru care acest sistem există.

Cred că de performanţă şi calitate nici nu are rost să discutăm. Sunt doar nişte cuvinte pierdute prin lucrările ce zac lucioase, având titluri cu litere de-o schioapă: învăţămînt centrat pe student…

Un sistem atât de bolnav încât îmi e greu să înţeleg cum mai supravieţuieşte deşi, răspunsul vine aproape imediat: prin promovarea nonvalorilor şi aplicarea principiului „noi să fim sănătoşi şi să iasă banul”.

Cred cu tărie că învăţământul superior de stat trebuie reformat total. Şi mai cred că educaţia nonformală va prinde şi mai multă putere în România. Şi aici ştiu că pot ajuta.

Am decis să merg pe alt drum fără nici cea mai mică urmă de regret, mulţumindu-le tuturor celor care mi-au fost alături sau celor care mi-au fost împotrivă, celor care m-au ajutat şi celor care mi-au pus piedici, am învăţat câte ceva de la fiecare. Mulţumesc!

And they were three… (well, actually, if things go well, just two)

A trecut ceva vreme de când ţi-am scris ultima dată, însă acum chiar am nevoie de ajutorul tău. Vreau să te rog să nu mai aduci brazi împodobiţi. Să nu mai aduci brazi de fapt. Vreau să te rog să aduci doar brazi artificiali de acum înainte.

Multă vreme am crezut că brazii de Crăciun nu vin din padure, ci îi aduci tu, de la Polul Nord sau direct din sac. Nu aş fi crezut nicio clipă că în preajma Crăciunului sute de milioane de oameni participă la măcel.

Mai credeam că doar brazii frumoşi sunt tăiaţi ca să fie expuşi prin case şi după două săptămâni să fie aruncaţi şi lăsaţi să moară în frig. Culmea, natura i-a dat bradului darul deosebit de a fi mereu verde, mereu viu, dar noi, oamenii, avem în continuare grijă să îi omorâm.

Se pare că de ceva timp, în special în România, oricine taie oricâţi brazi. Nu contează cum arată. Anul acesta, tot mai mulţi brazi care îşi cunoşteau soarta şi de ani de zile se chinuie să crească tot mai strâmb, au fost sacrificaţi: alte victime ale crizei financiare, că deh, doar sunt mai ieftini.

Aşa că te rog, Moşule, să aduci brazi în ghivechi sau brazi artificiali, că sunt muuult mai draguţi, şi poate ajutăm şi noi planeta astfel încât nepoţii moştri să nu ajungă să vadă brazi doar în cărţile cu specii dispărute.

Radu

PS. Rugămintea rămâne valabilă şi în cazul primarilor, care, fie de aici, fie din străinătate, continuă să se laude că au ucis un brad de 3-400 de ani pentru a-l aduce în centrul oraşului…

De ceva vreme am reînceput să călătoresc prin România interacţionând cu traineri români (made in Romania) şi nu pot să nu fac o comparaţie cu experienţele pe care le-am avut în afara ţării.

La întâlniri cu alţi traineri, eram obişnuit să povestim ce facem şi mai ales cum facem, respectiv să lucrăm pe metodologie de training şi mai ales pe dezvoltare de metodologie (concret, ca să nu pară că aberez foarte tare, luam un anumit exerciţiu şi trecândul prin filtrul experienţei personale încercam să descoperim moduri noi de utilizare, de dezvoltare, domenii în care poate fi folosit şi cum) sau pe etică de training (cât de mult avem voie să conducem procesul, cât de mult ne implicăm în felul în care participanţii iau decizii).

De fiecare dată când mă întâlnesc cu traineri români, intrebarea pe care o primesc este mereu aceeaşi: tu ce citeşti/de unde te documentezi, întrebare care continuă să mă ia pe nepregătite. Şi pentru că nu am niciun nume de trainer „gigant” pregătit în buzunarul de la piept, încep să asud gândindu-mă terifiat ce impresie trebuie să îşi fi făcut colegul meu despre mine şi mă pregătesc să primesc cu un surâs fals ceea ce invariabil ştiu că urmează: eticheta de loser.

Chiar dacă susţin în continuare că pentru un formator, abilitatea şi carisma stau în primul rând în metodă, azi am decis că nu voi mai fi luat pe nepregătite aşa că am ales câteva nume, în ordinea numerelor de pe tricou:

Pentru Public Speaking am un respect imens pentru Connie Podesta. De la primele filmuleţe cu ea, i-am remarcat stilul aparent stângaci, care cred că mi se potriveşte foarte bine. Tot pentru modul haios de a ţine prezentările, după Connie, cred că m-a influenţat Eddie Izzard pe partea de stage management şi nonverbal cât şi pe partea de construcţie a mesajului şi coerenţă alături de Allan Pease.

Pentru stil şi informaţie, folosesc TED. L-am descoperit acum 7 luni prin Anca (mulţumesc!) şi de atunci sunt un fan înrăit al felului de a prezenta informaţia, chiar dacă uneori tema aparent nu ne interesează în niciun fel şi provocarea speakerului de a ne stârni interesul este şi mai mare.

Pentru conţinut citesc tot ce îmi cade în mână şi mă ajută imens de mult Tata Google. Ca şi trainer sunt de părere că oricine poate citi informaţia într-o carte, însă formarea de competenţe stă în primul rând în metodă, normal construită pe un conţinut solid.

Ca şi om de PR recunosc că citesc foarte puţină literatură de specialitate (incluzând newmedia) din România. Poate sunt snob, însă continui să cred că cei din afară ne vor mai da lecţii ani buni (şi da, până acum o săptămână nu ştiam cine e Bobby Voicu. Acum ştiu şi tot nu mă ajută la nimic).

La capitolul bloguri, pe lângă celor ale amicilor mei, urmăresc două: Cafeaua de azi şi TVDeCe, ambele pentru umorul simplu, uşor de digerat, câteodată real, câteodată transpus, o gură de literatură în vremuri de criză, cu personaje reale şi tipic româneşti. Până în momentul în care voi publica şi recenzii ale lor, vă invit să le descoperiţi.

Trebuia să fiu atipic… pentru că vaca trebuia să fie mov să nu mai fie vacă!

Nu cred în noroc. Nu am crezut niciodată. Totul se întâmplă cu un motiv, mai mult sau mai puţin evident, care poate sau nu fi controlat din afară, în funcţie de capacităţile şi voinţa fiecăruia.

Sunt una dintre persoanele care se ghidează în viaţă după dictonul „ocaziile nu se ivesc, ele se crează”, cunoscut în mod popular şi ca „Norocul şi-l face omul cu mâna lui”.

Consider de asemenea că toate lucrurile care mi s-a întâmplat sau experienţele pe care le-am avut se datorează în totalitate acţiunilor mele trecute şi prezente şi nicidecum hazardului. Hazardul e zero şi nu dau vina pe el pentru succesele sau insuccesele mele.

„Plecând în lume să-mi fac norocul”, am ajuns să trec prin diferite medii, joburi şi experienţe, aşa am ajuns să merg şi la primul interviu pentru un posibil nou job acum două săptămâni, aşa am ajuns şi la cel de-al doilea. Nu cunosc încă rezultatul, însă modul meu de funcţionare a dat roade încă o dată, prin simplul fapt că am ajuns în aceastp fază.

Şi dacă e să privim lucrurile în acest mod, am ajunge la concluzia că este, până la urmă, o chestiune de voinţă, de a ne stabili nişte obiective şi de a face tot posibilul pentru a ajunge în punctul în care dorim să fim. Îmi aduc aminte că acum 8 luni am testat pe nişte amici (inclusiv pe mine) un exerciţiu de inducţie şi leadership personal şi am fost surprins să aflu zilele trecute de la o parte din ei că lucrurile pe care şi le-au propus se întâmplă şi mai mult se simt extraordinar de confortabil cu ele. Să vedem ce îmi iese mie având în vedere ca era stabilit ca până în decembrie 2009 să lucrez ca trainer într-o firmă de training/companie.

Cred cu tărie că deţinem cheia dezvoltării  şi a succesului personal, doar că uneori nu suntem conştienţi de acest lucru şi învăţăm să îl folosim în diferite proporţii şi la diferite niveluri.

Rămâne să rezolvăm doar problema cu „să îţi fie frică de ceea ce îţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se întâmple”!