Doar pentru comapniile aeriene, peirderile estimate au fost de 200 de milioane de dolari zilnic. În această spirală au fost atrase însă şi multe companii dependente de transportul aerian.

Până şi prezenţa înalţilor deminitari la înmormântarea preşedintelui Poloniei a fost scăzută din cauza norului de cenuşă creat de erupţie.

Am urmărit cu interes zilele acestea ce ne spunea presa: de la norul maro care va înghiţi soarele pentru câteva săptămâni promovat de OTV până la calculele analiştilor economici cu privire la pierderile pe care cenuşa le cauzează. Conculzia mea este clară: cu toată dezvoltarea tehnologică, invenţiile secolului XXI, super calculoare şi mega roboţi, nu am reuşit să inventăm ceva cu care să putem opri furia naturii. Nu am reuşit să creăm aparatul sau programul care să poată să rezolve haosul creat de lipsa transportului aerian şi mai mult, am descoperit cât de dependenţi suntem de acest tip de transport.

Am fost unul dintre persoanele norocoase: trebuia ca vineri să fac 2 zboruri, unul de la Jerez către Madrid şi mai apoi de la Madrid la Cluj Napoca. După un prim zbor lejer, am avut câteva emoţii la al doilea, din cauza că ştiam din ţară despre închiderea anumitor aeroporturi. Am decolat şi am aterizat la Otopeni, fiind şi ultimul avion care a aterizat în ţară înainte de închiderea totală a spaţiului aerian românesc. Am fost aşteptaţi de o echipă TAROM care ne-a îmbarcat pe autocare ce ne-au transportat la Cluj Napoca (cu mâncare şi apă).

A fost un drum mai lung, însă am ajuns cu bine acasă. Spun acest lucru, deoarece, o parte din colegii mei facilitatori ai Conferinţei de Tineret prilejuită de Preşedenţia Spaniei asupra Uniunii Europene încă mai sunt prin aeroporturi, la mii de kilometri de casă. Şi mă bucur enorm când primesc câte un email prin care sunt anunţat că încă cineva a ajuns acasă…Sunt alături de toţi cei care sunt departe de casă şi le înţeleg perfect supărarea şi neputinţa de a face ceva.

Suntem neputincioşi în faţa naturii şi am primit o lecţie ce nu va fi uşor uitată.

Două zile pline în care, împreună cu participanţii, am dezlegat tainele vorbitului în public. De la obiective până la livrare, de la gestiunea emoţiilor la managementul audienţei, de la metode de captare a atenţiei la mesaje cheie şi ingredientele unei prezentări ideale, cursul s-a bazat pe foarte multă practică. Evoluţia cunoştinţelor şi abilităţilor participanţilor a fost evidentă şi s-a putut observa atât în cadrul exerciţiilor de pe parcurs cât şi la prezentările finale.

Doresc să îi felicit pe participanţi pentru că au ales să se dezvolte personal şi profesional prin participarea la cursuri de educaţie nonformală şi le urez multă baftă la viitoarele prezentări în public!

Multumesc tuturor celor care m-au susţinut dar şi celor care, de luni de zile, încearcă să îmi demonstreze că nu se poate şi continuă în acest fel să mă motiveze să merg mai departe şi mai sus. Mulţumesc!

Vă invit să citiţi şi perspectiva unor participanţi şi anume Alina, Ciprian şi Alex.

Următorul curs de Abilităţi şi tehnici de prezentare va avea loc la Cluj Napoca, cel mai probabil la finele lunii aprilie – detalii cât de curând!

Între 20 şi 22 februarie 2010 am participat la

de la Kandersteg şi dorinţa mi-a fost finalemnte îndeplinită.

Întâlnirile PoT (Pool of Trainers) sunt de obicei un foarte bun prilej de a discuta despre trenduri şi a testa cele mai noi metode de training folosiste în sistemul ONG şi nu numai. Întâlnirea a avut la bază Open Space Technology şi Self Directed Learning.

Open Space Technology este o metodă mai veche ce permite participanţilor să propună temele pentru atelierele ce le vor susţine mai apoi şi se bazează pe câteva principii şi reguli despre care puteţi citi aici.

O noţiune destul de nouă în training este cea de Self Directed Learning, metodă ce se bazează pe sentimentul de responsabilitate a participantului. Acesta, în cadrul temei propuse de către formator, îşi stabileşte propriile obiective de învăţare, stabileşte metodele cele mai potrivite pentru a le îndeplini, le duce la final şi le evaluează.

Dezvoltarea este una de nivel personal, independentă de nivelul sau capacitatea de dezvoltare a celorlaltor participanţi. Este o metodă în care rolul trainerului scade enorm, el nu mai este îndrumător ci simplu observator al parcursului de dezvoltare. Succesul programelor de SDL este asigurat exclusiv de către participaţi, aceştia fiind şi singurii în masură să îl evalueze (desigur, la nivel individual).

O altă parte a întâlnirii am discutat despre oportunităţile pe care le oferă e-learningul în training, urmând să dezvoltăm împreună module ce pot fi uşor implementate de către organizaţiile membre YFJ şi nu numai, proiect pe care îl şi coordonez.

Am început în 6 persoane. Am ştiut din prima zi că nu voi îmbătrâni ca angajat al Universităţii. Nu aveam acest lucru în plan. Era o provocare majoră însă. Eram un puşti ONGist care nu prea cunoşteam sistemul şi eram ferm convins că pot să schimb ceva.

În mare măsură, consider că mi-am îndeplinit acest obiectiv. Împreună cu colegii din Biroul de comunicare cred că am schimbat multe. Mi-e greu să spun, din perspectiva gigantului de nemişcat, dacă am schimbat lucruri în bine. Însă sunt sigur că au fost şi lucruri bune.

Dacă ar fi să definesc activitatea mea acolo ar fi cred, după o frază pe care am tot auzit-o „e prima dată aici când cineva face aşa ceva. Bravo!”. Şi totuşi nu a fost suficient. Sau poate a fost prea mult prea repede. Am încercat să urnim un sistem învechit, ţinut blocat de suficiente persoane care se simt confortabil atâta timp cât nu se schimbă nimic.

Nu cred că există orgolii mai mari în lumea aceasta decît cele din sistemul universitar. Nici măcar în politică…

Un sistem care este centrat pe promovarea cadrelor didactice în sistem şi acumularea de bani, un sistem care a uitat de mult că studentul contează şi că STUDENTUL este de fapt motivul pentru care acest sistem există.

Cred că de performanţă şi calitate nici nu are rost să discutăm. Sunt doar nişte cuvinte pierdute prin lucrările ce zac lucioase, având titluri cu litere de-o schioapă: învăţămînt centrat pe student…

Un sistem atât de bolnav încât îmi e greu să înţeleg cum mai supravieţuieşte deşi, răspunsul vine aproape imediat: prin promovarea nonvalorilor şi aplicarea principiului „noi să fim sănătoşi şi să iasă banul”.

Cred cu tărie că învăţământul superior de stat trebuie reformat total. Şi mai cred că educaţia nonformală va prinde şi mai multă putere în România. Şi aici ştiu că pot ajuta.

Am decis să merg pe alt drum fără nici cea mai mică urmă de regret, mulţumindu-le tuturor celor care mi-au fost alături sau celor care mi-au fost împotrivă, celor care m-au ajutat şi celor care mi-au pus piedici, am învăţat câte ceva de la fiecare. Mulţumesc!

And they were three… (well, actually, if things go well, just two)

A fost demult. Cred că eram în clasa I-a sau a II-a. Nu ştiu dacă a fost prima în România, dar este cu certitudine prima de care îmi aduc eu aminte: campania cu Bobul de Aur.

Săptămâna care tocmai a trecut a readus în lumina reflectoarelor revoluţia din ’89, urmările ei, şi se pare că toată lumea a devenit analist de profesie, mai ales în ceea ce priveşte urmările şi evaluţia democraţiei în România. Aşa că am încercat să văd, în domeniul de comunicare şi campanii, care este prima mea amintire relevantă din domeniu. Nu sunt foarte bătrân, deci am o scuză dacă nu este întradevăr una din primele campanii bine puse la punct. Este vorba de campania „Bea Eduscho Gold” care se lansa pe piaţa românească prin 1995.

Era o altfel campanie pentru că ea implica direct oamenii, nu era o campanie ATL/BTL clasică. Ideea era simplă: au fost tipărite stickere dreptunghiulare, 10cm/30cm, care aveau pe o parte numele cafelei şi sloganul iar pe spate, pe partea care urma a se îndepărta, instrucţiunile de folosire.

Ele s-au distribuit singure, era trendy să ai sticker având în vedere că posesia unui sticker putea aduce proprietarului un bob de cafea de aur de 24 de carate (cu carenu puteai face absolut nimic) dacă acesta putea să reproducă sloganul. În media naţională şi locală campania a fost preluată rapid, poate datorită unor sume de bani, deşi nu ştiu dacă a fost cazul, ca o oportunitate de a oferi ceva românilor avizi de premii (încă nu exista TeleEuroBingo).

După distribuţie a fost publicat şi orarul oraşelor unde, în timpul zilelor libere, pe străzile principale, puteai fi oricând întrebat care este sloganul şi astfel puteai câştiga premiul. Atâta timp cât stickerul era la vedere. Normal, dacă acesta nu se vedea, organizatorul nu ştia dacă să te întrebe sau nu.

Nu ştiu cât au crescut vânzările, însă ştiu sigur că sloganul era pe buzele tuturor. Şi imaginea de cafea de calitate se menţine şi azi chiar dacă luni de zile lumea s-a chinuit să dea jos stickerele.

Tot acelaşi tip de campanie au încercat cei de la Maggy să facă cu inimioarele şi cei de la Naţional TV  cu setarea programului lor pe prima poziţie a televizorului, dar nu au mai avut acelaşi succes.

Care este prima campanie de care îţi aduci tu aminte?

A trecut ceva vreme de când ţi-am scris ultima dată, însă acum chiar am nevoie de ajutorul tău. Vreau să te rog să nu mai aduci brazi împodobiţi. Să nu mai aduci brazi de fapt. Vreau să te rog să aduci doar brazi artificiali de acum înainte.

Multă vreme am crezut că brazii de Crăciun nu vin din padure, ci îi aduci tu, de la Polul Nord sau direct din sac. Nu aş fi crezut nicio clipă că în preajma Crăciunului sute de milioane de oameni participă la măcel.

Mai credeam că doar brazii frumoşi sunt tăiaţi ca să fie expuşi prin case şi după două săptămâni să fie aruncaţi şi lăsaţi să moară în frig. Culmea, natura i-a dat bradului darul deosebit de a fi mereu verde, mereu viu, dar noi, oamenii, avem în continuare grijă să îi omorâm.

Se pare că de ceva timp, în special în România, oricine taie oricâţi brazi. Nu contează cum arată. Anul acesta, tot mai mulţi brazi care îşi cunoşteau soarta şi de ani de zile se chinuie să crească tot mai strâmb, au fost sacrificaţi: alte victime ale crizei financiare, că deh, doar sunt mai ieftini.

Aşa că te rog, Moşule, să aduci brazi în ghivechi sau brazi artificiali, că sunt muuult mai draguţi, şi poate ajutăm şi noi planeta astfel încât nepoţii moştri să nu ajungă să vadă brazi doar în cărţile cu specii dispărute.

Radu

PS. Rugămintea rămâne valabilă şi în cazul primarilor, care, fie de aici, fie din străinătate, continuă să se laude că au ucis un brad de 3-400 de ani pentru a-l aduce în centrul oraşului…

După cum am aflat deja de pe tren, traficul în Cluj era infernal pentru simplul motiv că toată lumea (a se citi studenţii) veniseră să se cazeze în cămine. Nici nu am ajuns bine că deja ştiam de problemele întâmpinate cu cazarea: locuri insuficiente, camere suprapopulate, stres, aşteptare, nervi etc.

A fost de-a dreptul relaxant pentru că scopul nostru era cu totul altul: trebuia să înfrunt încă o dată în aceeaşi sătămână provocarea admiterii la master. Era ultima zi de înscrieri şi mă aşteptam să dau de o secretară acră, care să îmi spună ori că nu am dosarul complet, ori nu are program cu studenţii vinerea ori pur şi simplu nu are chef să mă ajute (şi să fie exact ca toate celelalte secretare din cadrul instituţiilor de învăţământ sau publice din România) şi deci că am făcut drumul degeaba. Cu inima în dinţi, cu extra copii din toate actele cerute şi necerute (că doar nu se ştie niciodată) am intrat.

Am fost total surprins să găsesc o doamnă tânără, cu zâmbetul pe buze, gata să îmi ofere toate detaliile necesare, să îmi completeze ea o parte din formular, să îmi explice cum va fi dacă voi fi admis… ştia perfect să vândă produsul. Aşa de bine mergea prezentarea ei încît nu am avut tăria să îi spun că deja sunt de acord să facem tranzacţia: am fost convins de multă vreme. A fost prima dată când cineva de la o universitate mi-a făcut o analiză de nevoi ănainte de a-mi sugera un produs… Încă sunt uimit că şi în România se pot întâmpla lucruri de acest gen, la fel cum am auzit că se ăntâmplă în alte ţări când eşti consiliat în alegerea profilului. BRAVO!!

Total relaxat, după o săptămână cu admiteri la universitate (şi ale mele şi ale altora), discursuri, pregătiri pentru Deschiderea Anului Universitar la Oradea, 4 aplicaţii pentru traininguri, am avut onoarea să petrec o superbă după-amiază cu Ioana şi Alex (şi Radu, că şi el dormea cu noi acolo…) pe o terasă numită Booha.

O săptămână extraordinară cu un final pe măsură! (mai puţin pentru sărmanul băiat ce statea în faţa Razilor pe tren, care nu cred că a reuşit să citească 3 rânduri din cartea pe care o avea, pentru că râsul nostru la tot felul de tâmpenii îl cam distrăgea…)

PS. Alex, îţi ţin pumnii în încercarea ta de taking over the world!

Dacă cineva mi-ar fi spus acum 5 ani că mi se vor întâmpla toate aventurile prin care am trecut de atunci l-aş fi catalogat imediat ca nebun sau idiot. Şi da, normal că am început cu un clişeu. Trebuia să vă daţi seama că vor fi multe clişee în acest post, încă după ce aţi citit titlul.

La mine începuturile vin cu trenul: absolut toate aventurile mele îşi au începutul cu o călătorie cu trenul!

Cu trenul alergând spre Buşteni, în 2005, am început o frumoasă prietenie cu o fiinţă firavă dar încăpăţânată, o domnişoară care prin felul ei tare ciudat de a trata lucrurile, a reuşit să mă ajute să mă maturizez şi să învăţ să îmi asum responsabilităţi (din doi măcar unul…).

Cu trenul am ieşit prima dată din ţară în 2006, cu un paşaport făcut în aceeaşi zi, cu emoţiile trecerii graniţei (care au avut ca efect neactivarea roaming-ului şi pierderea contactului cu ţara pentru câteva zile) pentru a merge la primul meu stagiu pe relaţii publice, în frumoasă Cracovie. De acolo încolo, restul e deja istorie.

Cu trenul am mers spre mai toate întâlnirile de şi cu cercetaşi din România, întâlniri care au deschis noi şi noi drumuri.

Cu trenul am pornit anul trecut spre stagiul de Public Speaking de la Cluj. Unul din cei 600 de norocoşi care au fost selectaţi pentru prima etapă a programului TOT2008. La cât de la limită a completat aplicaţia (cred că era cu 5 minute înainte de al doilea termen limită, pe primul nu l-am prins, dar a existat o problemă tehnică şi termenul a fost extins) nu îl vedeam deloc ca o posibilitate pentru un nou început şi totuşi a fost: am fost selectat şi pentru a doua etapă, am intrat în Pool of Trainers de la European Youth Forum şi iarăşi restul e istorie.

Cu trenul pe la diferite întâlniri sau stagii în ţară am scris la licenţă. Şi da, mi-am facut-o cu mâna mea şi sunt tare mândru de acest lucru, chiar dacă am lucrat la circuite până în dimineaţa prezentării:)

Cu trenul merg şi acum către ceea ce trebuia să fie etapa a treia a programului ToT2008 şi care a devenit o întâlnire non şi in formală cu oamenii formidabili care au participat la program şi pe care abia aştept să îi revăd.

Acelaşi tren mă duce spre spre viitor, spre un capăt de lume care sper să devină de luni un nou început!

Bine v-am regăsit!

1. Go to the 4th folder in your computer where you store your pictures.
2. Pick the 4th picture in that folder.
3. Explain the picture.
4. Tag people to do the same!

Mai jos aveti a patra poza din al patrulea folder din computerul meu.

Facută în 14 iulie la Debrecen (Ungaria), poza debordează de energie. Eram amândoi la Staff-Training al Universitatea din Debrecen şi era incredibil de cald: Buna mea prietenă, Mălina, a insistat să mă scoată la plimbare, să vad minunăţiile oraşului. Cum era deja a doua poză de acest fel, ştiam că ea vrea să fiu serios (probabil am dedus din „Radu, dacă te mai strâmbi, te plesnesc. Te urăsc!!!”), dar pur şi simplu nu m-am putut abţine. Acesta a fost rezultatul:) Aaaaa… şi aveam cu aproape 20 kg mai mult de cât am acum!

Dau şi eu mai departe leapşa Mălinei (pentru că merită), lui Bogdan, lui Luci (pentru că ar trebui să aibă şi altceva decât politică pe blog), lui Radu (pentru că a crezut că leapşa Denisei era pentru el) şi lui Vlad (în loc de “La mulţi ani!”).